Mergând spre sud de Ivailovgrad, dăm peste unul dintre cele mai ciudate locuri din Bulgaria – bine ați venit în Mandrița! Fondat în secolul al XVII-lea de coloniști albanezi, acest sat din Munții Rodopi nu și-a păstrat doar limba, ci și clădirile înalte cu săli spațioase, care nu se mai găsesc nicăieri în Bulgaria.

Multe dintre clădiri sunt acum abandonate și în ruine, dar urmele trecutului glorios al satului sunt încă vizibile. La apogeul său, Mandrița, singurul sat albanez din Bulgaria, avea peste 3.000 de locuitori, două școli, o ambulanță, un spital, o maternitate și o fabrică de băuturi răcoritoare. În perioada sa de glorie, Mandrița era un centru important pentru producția de mătase. Mii de coconi erau crescuți în sufrageriile caselor. Astăzi, satul are doar aproximativ 20 de locuitori adulți care încă vorbesc albaneza. Printre ei se află și Sultana, în vârstă de 93 de ani.

”Nu știm să citim sau să scriem. Nu putem scrie în albaneză. Vorbim doar un dialect. Dar dialectul nostru este diferit de al lor. Nu ne înțelegem între noi. Da, acasă vorbeam albaneza. La un moment dat, bunicilor noștri li s-a interzis să o vorbească, dar ei au continuat să o vorbească acasă. Mai târziu, în perioada socialistă, nimeni nu ne-a mai oprit. Pe atunci, însă, în pașapoarte scria că suntem „albanezi”. Mai târziu, au schimbat cu „bulgari”.

Astăzi, numai locuitorii din Mandrița și câțiva emigranți bulgari din Grecia vecină mai vorbesc acest dialect albanez vechi, după cum ne-a povestit Anton Hristov, nepotul bunicii Sultana. El încearcă să dezvolte turismul în satul său natal. În acest scop, renovează o clădire veche din cărămidă și o transformă într-o pensiune ecologică. La fel ca alte clădiri din zonă, aceasta era folosită inițial pentru creșterea viermilor de mătase.

”Există case din lut și în alte părți, dar nu exact ca acestea. Unele case din Mandrița au trei etaje”, spune Anton. ”Constructorii de odinioară erau unici. Ar fi dificil să construiești ceva asemănător în zilele noastre. Fundațiile sunt din piatră, dar nu foarte adânci.”

Tot ce este deasupra este din lemn și cărămizi de lut. Nu sunt coapte în cuptor, ci sunt făcute în matrițe și uscate la soare. Este o muncă enormă. Probabil că la fiecare casă au lucrat 100 de oameni. Grinzile și lemnul din interior au fost, de asemenea, lucrate manual. Casele au fost proiectate pentru creșterea viermilor de mătase, deoarece mențin o temperatură constantă și au ventilație naturală. Oamenii trăiau înghesuiți într-o cameră mică. Primul etaj era folosit de obicei ca hambar, al doilea etaj era pentru viermii de mătase, iar al treilea etaj era pentru proprietari.

Meșterii din Mandrița foloseau diferite tipuri de argilă. Argila folosită pentru tencuială era extrasă din râul Byala și era numită „tencuială albă”. Pentru fabricarea cărămizilor, săpau argila din loc și o amestecau cu pietre pentru a o face mai rezistentă. Podelele erau acoperite cu un amestec de argilă și bălegar de vacă, care, după cum explică Anton, este cel mai bun izolator natural împotriva căldurii și frigului. El a folosit tehnicile tradiționale de construcție ale strămoșilor săi pentru a restaura pensiunea ecologică. Vizitatorii nu vin pentru divertisment comercial, ci pentru a intra în dialog cultural cu trecutul.

”Împreună cu organizația Meshtra, formată din arhitecți, organizăm cursuri de lucru cu argila”, spune Anton Hristov. Avem atât ateliere practice, cât și cursuri teoretice. Ei conduc cursurile teoretice, iar noi îi ajutăm când vine vorba de lucrul cu argila. Cursurile se țin aici, iar noi cazăm oamenii în această casă, pentru ca ei să poată experimenta atmosfera. Învață cum să lucreze cu argila, cum să facă cărămizi, tencuieli și finisaje.”

Fotografii: Veneta Nikolova

Publicat și tradus în română de Vlad Mitev